O lume fără mine

(fragment)

— Asta e pentru tine…

Piersica vibra parcă vie în palma lui întinsă, iar consistenţa ei zemoasă şi grea, străpunsă de lumina piezişă, se topea într-un contur străveziu. Şi, cum o priveam, s-a întîmplat dintr-o dată, fără ca cea mai neînsemnată alarmă să mă fi pus în gardă cît de puţin. Nu pot spune că am început să ţip, fiindcă n-a existat un asemenea moment, sau, oricum, nu l-am prins în auz; ţipam într-un mod cu totul neobişnuit, ca şi cînd asta aş fi făcut de cînd lumea, dar mai ales ca şi cum n-ar fi fost nici un semn că mă voi mai opri cîndva.

Apoi mi s-a părut că mi-a dat o palmă – lucru ce nu se mai întîmplase vreodată. În clipa aceea însă, mai mult decît asta, m-a uluit felul cum jetul acela asurzitor. şi nestăvilit, care izbucnise oarecum din afara mea, şi totuşi din mine, s-a întrerupt la fel de neaşteptat cum se iscase, fără a lăsa nici măcar urma vreunui ecou să-mi pîlpîie în urechi. De parcă n-ar fi răsunat nicicînd. Încît, pentru o vreme, aproape aş fi fost în stare să-mi zic că, de fapt, nu se petrecuse nimic. Asta însă – oare se putea să n-o ştiu? – numai în chip de jalnică amînare. Pentru că, uite, le am întruna în faţa ochilor: mîna lui întinsă; umbra verzuie în care-l văzusem oferindu-mi o piersică ce părea mai mult decît vie; ţipătul parcă fără sfîrşit şi desigur fără izbăvire; spaima ce nu puteam deocamdată decît s-o amîn.

Iar de cînd l-am lăsat acolo singur, cu umbra aceea verde lipită de obraz, nu s-a mai petrecut nimic altceva de care să-mi aduc aminte. În afară de faptul că se apropie seara şi că nu e nimeni primprejur… Ziua se micşora printre ramuri, cu strecurări furişe şi încercănate de tristeţe. Sub nuci, după cum o purta adierea, mireasma frunzişului răscolit de culegători cînd izbucnea vijelios, cînd se scurgea leneş printre firele de iarbă, îngînînd liniştea cu tăcerea ei amăruie. Călcam pe vîrfuri, ca într-un cimitir. Apoi, deodată, m-am dezlănţuit. Cu un trosnet înăbuşit de sevă, cojile de nucă risipite pe jos îşi întindeau sub tălpile mele pasta groasă, din ce în ce maimultă, peste pămîntul năucit de miros verde, şi era amurg şi era ameţeală şi eram o jivină buimacă şi poate că nimic n-ar fi întrerupt sălbăticia clipei, dacă nu dădeam din întîmplare peste altceva. Cenuşa unui foc stins nu demult s-a urcat în slăvi, fulguind. M-am aşezat alături, căutînd cu palmele căldura care nu mai avea cum să fie, deşi îmi presăram gleznele şi obrajii cu cenuşă.

Aici, în grădină, se întunecă repede. Mai întîi, iarba îşi schimbă uşor culoarea, înmuindu-se într-o pastă cafenie, tot mai închisă, pe care uneori scapără reflexele apusului, aprinzînd-o domol, îndepărtat, cu o amăgire de vîlvătaie. Apoi, fără veste, e doar întuneric. Dantelăria frunzişului dispare cu totul, împietrind într-un negru atît de compact, încît, în fiecare dimineaţă, unul dinte primele lucruri pe care trebuia să le fac era să-mi trec degetele peste marginea aspră a cîtorva frunze, pentru a mă convinge de-a binelea că nu li s-a întîmplat nimic. Cu simetria lor aproape desăvîrşită, toate, dar şi fiecare în parte, frunzele nu existau pentru mine decît în limpezimea fără taine a zilei. Iar dacă noaptea răsfrîngea foşnete seci sau îmblînzite de legănarea norilor învălmăşiţi peste lună, eram sigură că nu frunzişul îşi elibera prin ele neclintirea, ci doar vîntul ori poate sfîşierea negurii printre ramuri stîrniseră respiraţia aceea fremătătoare care nu semăna cu nimic din ce se putea auzi pe lumină.

Nu-mi era frică. Dacă tresăream uneori, cînd vreun fîlfîit orb de pasăre se năpustea parcă din altă lume pe deasupra mea, atît de aproape, încît o pală de aer îngheţat îmi atingea creştetul, nu înseamnă că-mi era frică… Unele lucruri însă mă puneau pe gînduri. Dar dacă acolo jos…? începea una din întrebările în care mă împotmoleam cel mai des. Aici e iarba rară, presărată cufrunze de nuc – o simt; cîţiva paşi mai încolo, se ridică, ciuntită de bătrîneţe, coroana mărului aceluia cu trunchi de şarpe alunecos – încă îl mai zăresc; vin apoi bălăriile încîlcite de brusturi – le ghicesc; iar în vale, cu scările ce mă purtau spre lumină, casa — o presupun. Dar dacă acolo jos nu mă mai aşteaptă nimic? Dacă, măcinate hoţeşte de năvala întunericului, case şi treptele şi lumina s-au prefăcut într-o pulbere mereu rătăcitoare şi fără înţeles?…

Mai departe nu puteam gîndi. Soarta oamenilor mei, care rămăseseră acolo neştiutori şi neajutoraţi şi singuri – fără mine, adică – nu mai eram în stare să mi-o închipui. Pentru că, ajunsă aici, refuzam să-mi duc mai departe gîndul, simţind totuşi neîndoielnic că nu-şi dezvăluise încă nici pe jumătate fioroasa înfăţişare. În asemenea momente, şuvoiul îngheţat-fierbinte al sîngelui îmi bubuia ca tunetul în urechi, încremenindu-mă locului. Pentru ca apoi, de fiecare dată, să urmeze – întocmai ca acum – coşmarul goanei dezlînate, poticnite, parcă dinadins fără nici un spor, pînă sub bolta arcuită rotund dintre gutui. De aici se vedea lumina.

Nu ştiu de ce, dar nu m-am străduit nicicînd să mă conving că toate temerile de acest fel sînt simple închipuiri, deşi evidenţa, întărită prin repetare, s-ar fi cuvenit să mi-o dovedească: totdeauna lumina strălucea la fel de neabătută, fie că afară era cer înstelat, burniţă sau potop; niciodată scărilor nu le-ar fi trecut – nu le-ar fi putut trece prin minte să mi se scufunde sub picioare. Şi totuşi încordarea îmi mai ţine încă o vreme fibrele încleştate: muşchii tremură fin, ca lama de cuţit înfiptă în lemn pe cînd mă jucam de-a ceva în care se amestecau, în cea mai bună tovărăşie, un pirat chior, cîţiva căutători de comori şi înghiţitorul de săbii de la circ.

Intru brusc şi cam ţeapănă, deschizînd şi trîntind uşa cu prea bătătoare la ochi neglijenţă. pentru a nu fi bănuită de cu totul altceva. Asta ar fi putut avea darul să mă liniştească. Bunăoară aşa:

— Uşile se închid, nu se trîntesc, mi-ar fi repetat pentru a o mie şi una oară bunica, măsurîndu-mă mustrător pe deasupra ochelarilor.

— Şi scobitoarea nu se înghite, ci se fumează agale printre dinţi, i-aş fi răspuns poate nu doar în gînd.

Nu neapărat din obrăznicie, cît mai curînd din nevoia de variaţie. Asemenea formule, atît de des şi cu atîta siguranţă repetate, mă ispiteau mereu să le îngîn, să le schimonosesc, să scornesc orice năstruşnicie care să le dea peste cap, măcar din cînd în cînd. Era ca atunci cînd, după ce mă ghiftuiam cu şerbetul de trandafiri al bunicii—care-mi plăcea, totuşi, la nebunie – mă prindea cheful să-mi strepezesc gura cu cine ştie ce acritură de fruct pădureţ. Dar pesemne că exista şi un motiv mai adînc, căci jocul părea cîteodată mai degrabă serios. Uşile se închid, nu se trîntesc– foarte adevărat şi foarte bine. Atîta doar că erau nişte cuvinte pe care prea le puteai rosti oricum şi oricînd, pe vreme bună sau rea, pe cald sau pe frig. Cu convingerea nestrămutată că, fie ce-o fi, ele au obligaţia să-ţi folosească, iar tu ai obligaţia să-ţi fie de folos.

(Ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu m-aş fi slujit şi eu de formule; dar, pe cît se poate, mi le alegeam singură, după cum, iarăşi pe cît se poate, le potriveam la împrejurări. Ajunge, bunăoară, să mă gîndesc la mirosul albastru de ţigară care plutea în preajma lui: era şi aceasta un fel de formulă, ba încă una dintre cele mai minunate. Ori de cîte ori apelam însă la ea, o făceam numai după multe şi chinuitoare şovăieli. Întîi, fiindcă bănuiam că nu e, în primul rînd, formula mea, ci a lui. Apoi, pentru că, dacă n-aveam cea mai măruntă îndoială că, mai presus de orice, obligaţia formulelor este să-ţi folosească, în schimb nu eram nici pe departe convinsă că asta ţi-ar fi de prea mare ajutor în cealaltă privinţă. obligaţia ta ca ele să-ţi fie de folos.)

Deci, intru brusc şi cam ţeapănă, izbind din răsputeri uşa în urma mea. Asta ar fi putut avea darul să mă liniştească, chiar dacă în alt chip. De pildă, în loc de mustrarea bunicii, s-ar fi putut ca faptele să se desfăşoare cam aşa:

— Mi se pare mie sau într-adevăr te-a speriat cineva? m-ar fi întrebat el, oprind cuţitul din mişcarea rotundă cu care împrejmuia mărul pe jumătate curăţat.

— Ştii că licuriciul e doar un vierme? i-aş fi răspuns în chip de explicaţie, doar în parte neadevărată. Căci nu făceam decît să transfer asupra acestei clipe o spaimă mai veche: una dintre cele mai ticăloase descoperiri de care avusesem parte într-una din serile trecute.

— Ştiu că licuriciul e doar un vierme care însă e licurici, s-ar fi putut să rostească el drept răspuns. Şi ar fi fost întocmai vorbele cu care mă consolasem de una singură în seara aceea.

Numai că nici el, nici bunica nu sînt aici. În cameră nu era decît ea. Şi deodată îmi trece prin minte că, deoarece tot e vorba să mă liniştesc, faptul că n-am găsit-o decît pe ea s-ar fi putut dovedi cea mai potrivită soluţie. Da, cu condiţia să nu se uite aşa la mine. Sau, mai bine zis, să se uite, să se uite cu adevărat. Eu, pe cîte-mi dau seama, cînd privesc un lucru, îl văd de-a binelea cel puţin atît cît te lasă orice lucru să-l zăreşti. Ea, în schimb, nu sînt niciodată prea sigură că le vede cu adevărat. Ceea ce, mai mult ca oricînd în momentul de faţă, e totuna cu a recunoaşte – asta şi fac, nu-i prima dată, dar totdeauna îmi vine la fel de greu – că niciodată nu sînt prea sigură că mă vede cu adevărat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

De fapt, cînd e vorba de ea, nimic nu e destul de sigur. Nici măcar dacă m-am făcut vinovată de ceva sau, dimpotrivă, merit toate laudele. Ceilalţi spuneau, mai mult oi mai puţin răspicat, că, da, într-adevăr, m-am purtat cum nu se poate mai bine – că nu, desigur că nu se cade să mai fac niciodată cutare şi cutare; după cum era cazul. Şi, deoarece măsurau mereu cam cu aceeaşi măsură, toate faptele mele (aidoma ca andrelele bunicii, aşezate în sertar după mărime) se orînduiau aproape de la sine într-unul din compartimentele bine delimitate de interdicţiile sau de aprobările lor. Era ca un drum destul de comod şi destul de drept: n-aveai decît să-l urmezi îndeaproape, pentru a alunga orice pericol de-a te rătăci prin stufărişul veşnic mişcător – şi, poate chiar de aceea, în egală măsură plin de ispite – al greşelilor de tot felul.

— Unde te-ai murdărit aşa?

Întrebarea îmi taie respiraţia. Ştiam, bineînţeles, că din partea ei te poţi aştepta la orice. Şi că nu-ţi rămîne altceva de ales decît să schimbi lumea după înfăţişarea pe care, într-o clipă sau alta, i-o împrumutase ea, s-o colorezi în culoarea hotărîtă de dînsa şi să dai lucrurilor exact importanţa pe care – nu se putea afla după care reguli anume – le-o stabilise ea. De obicei, aşa şi făceam. Atîta doar că, precum arătau toate semnele, seara aceea îşi ieşise din obicei. Pentru că altfel nu mi s-ar fi părut, ca niciodată, că ochii mei cam prea mari (îi acopăr cum pot mai bine sub pleoape) şi mîinile cam încleştate (le ascund pînă la coate în buzunar) îşi cîştigaseră, totuşi, dreptul de a fi mai importante decît hainele înnegrite de cenuşă.

Oare cu ar fi să mă trîntesc pe podele şi să nu mă mai ridic? îmi trece fulgerător prin minte. În acelaşi timp însă, ştiu foarte bine că n-o voi face. Dacă avusesem vreun drept, acela fusese, de bună seamă, doar al felului cum apărusem în cameră: brusc şi cam ţeapănă şi cu ochii prea mari. Încît trîntitul pe podea ar fi însemnat fie o minciună sfruntată, fie, în cel mai fericit caz, un drept dobîndit pe căi necinstit de întortocheate. Iar cu asemenea preţ, n-aveam chef nici de duşumele şi nici măcar de drepturi. Cu atît mai mult cu cît n-ar fi fost, cu siguranţă, decît încă unul cîştigat în zadar.